Am regasit albumul cu fotografii de demult, albumul bunicilor. Imi amintesc ca abia invatasem sa scriu si sa citesc, cand bunicul m-a rugat sa-l ajut sa taie oblic paginile albumului si sa fixez marginile pozelor, pentru ca ”Mirica, tu esti mai indemanatica” imi spunea el. Apoi, am scris la fiecare poza anul cand a fost facuta si explicatii : sora bunicului meu sau tatal bunicii mele.
In acest timp, bunica lasa croseta din mana si adauga detalii: „fratele meu a murit pe front”, sau ”tata s-a intors din America ca sa o i-a si pe mama, dar ea nu a vrut sa plece, pentru ca avea trei copii mici si i-a fost teama sa traverseze Oceanul ”.
Dupa ce am terminat, mi-a multumit de treaba facuta, a cercetat atent fiecare pagina si mi-a spus: ”Sa pastrezi albumul acesta si sa-ti aduci aminte de noi!”.
Cum sa nu-mi aduc aminte: era ”un bunic din povesti” asa imi spuneau fetele cu care am copilarit, era bland si atent si am invatat foarte multe lucruri de la el. Adesea ascultam impreuna muzica populara la radio si ma invata sa deosebesc zona din care provenea melodia : Ardeal sau Oltenia sau Banat , apoi treceam si la fineturi de genul Ardeal, de pe Tarnave. Cine ghicea primul, fericire mare primea. Cand a imbatranit si privirea nu-l mai ajuta, il ajutam si ii taiam mustata la linie, si el verifica cu mana daca este bine.
Imi amintesc cum am plecat cu bunica intr-o calatorie lunga, ca sa-mi arate locul copilariei sale si cele doua surori ramase in Ardeal. Am schimbat trenul noaptea si am mers mult pana am ajuns. A fost cea mai frumoasa vacanta din copilarie, m-am intalnit cu toti verisorii mei veniti din orasele invecinate si am ramas toata vara acolo, cu bunica. Am strans strugurii, am facut zacusca, am vazut cum se culege cucuruzul si canepa, am facut magiun si am dansat in jurul focului. Eram 7 copii de toate varstele si eram liberi sa facem tot ce vrem.
Gradina cu rosii era o splendoare, miroseau incredibil pe masa, cu pita si slanina afumata.
Cand am plecat, am lasat in urma dealurile pline de struguri si oamenii minunati pe care i-am cunoscut.
Ce amintiri frumoase
Iar pozele sunt pe masura
Imi plac asa de mult pozele alb-negru. Spun o poveste, au un farmec anume
Sunt poze care au aproape 100 de ani, din 1917 sau 1920. Intradevar, pozele sunt frumoase si s-au pastrat bine.
E o comoara tot ce ti-a ramas de la bunici … fie ca-s fotografiile din album, cartea de retete sau nepretuitele amintiri. Am citit retetele cu varza 🙂 Mi-ai dat niste idei pentru meniul saptamanii viitoare 🙂
Este atat de cald albumul si ma bucur mult ca l-am regasit..Iti mai trimit si alte retete 🙂
Imi place sa citesc carti vechi de bucate 🙂 E de admirat, ce reuseau sa gateasca pe vremuri cu ingrediente simple. Daca ai vreo reteta incercata sa ne-o impartasesti 🙂 Noapte buna, Mirela !
superbe fotografi sa mai postezi retete.
Cum sa nu!
M-a emotionat postarea foarte tare, mi-a amintit de strabunicii care m-au crescut. Esti norocoasa ca ti-au ramas lucruri de la ei. In cazul meu viata a fost in asa fel, incat atunci cand au murit nu mi-au ramas decat amintirile unei copilarii fericite alaturi de ei. Se vede din povestea ta ca au fost niste oameni deosebiti si ca i-ai iubit mult. Multumesc pentru aducere-aminte.
Sunt norocoasa asa este, ei m-au crescut si m-au alintat. De la ei am invatat sa imi pastrez prietenii si sa iubesc natura. Cu placere Andreea
Frumoase amintiri si o nepretuita comoara. Multumesc ca le-ai impartasit cu noi.
Multumesc si eu Dana, ma bucur ca treci pe la mine:)
Reţin trei lucruri:
– grădina cu roşii (hmmm, asta explică multe, nu?);
– "Cand am plecat, am lasat in urma dealurile pline de struguri si oamenii minunati pe care i-am cunoscut."! Când se întâmpla asta? Eu văd acelaşi lucru acum, aici!;
– frumoase amintiri despre bunici… Eu am copilărit cu Marian, nepotul meu, fiul surorii cea mare! Ei locuiau "pe vale", noi "pe deal"! El singur la părinţi, noi… ca puii la cloşcă! Ei bine, Marian era mereu la noi, venea Lenuţa după el şi nu voia să plece… Când mergeam la ei, stăteam de vorbă cu nea Vasile Marinache, bunicul lui Marian, un munte de om, soliid, vânjos, cu un păr bogat şi complet alb, cu ochi albaştri şi zâmbitori, tot timpul cu o vorbă bună! (Tanti Catirina era ca o viespe, la trup ş la vorbă! :)) )
Ei bine, nea Vasile Marinache mi-a fost ca un prieten! Era bătrââân, nu-l mai ţineau picioarele, nu mai vedea bine, lăsa vorbă "dacă vine Mitică să treacă pe la mine" (eu treceam oricum), ne strângeam mâinile şi stăteam de vorbă…
Relaţia de stimă şi respect reciproc (chiar i-aş spune "prietenie") s-a transferat între mine şi nenea Mitică, bărbatul soră-mii… Era "om" pe când eu eram un copchil în pantaloni scurţi, acum ne căutăm la telefon şi vorbim, şi vorbim…
daaa, pai ce gradina era in spatele casei, cu ardei, rosii aromate… n-am sa uit vreodata gustul de rosie si de slanina afumata. am fost la toate activitatile: la cules de porumb, de fasole, am taiat canepa ( cum se vede dealul dupa ce se taie canepa)… am facut magiun si zacusca…
uite amintirile tale sunt text de postare !